„Masterclass” Mircea Lucescu: lecția de viață a „bătrânului” de 80 de ani căruia nu i-a mai rămas pe lume decât succesul

La patru decenii distanță de primul, noul său mandat de selecționer al lui Mircea Lucescu ne pune în fața unei oglinzi: dacă cumva nu ne plac bătrânii pentru că n-avem niciun chef să (mai) învățăm?!

Foto: Echipa Națională de Fotbal a României

În ieșirile sale publice la început de mandat, peste care s-a trecut cu superficialitatea teribilă caracteristică societății noastre, Mircea Lucescu a fost extrem de transparent în privința stilului pe care avea să îl imprime atât la nivel macro, managerial, în relația cu ecosistemul din jurul echipei Naționale, cât și la nivel micro, sportiv, în relația cu jucătorii și cu staff-ul. Și-a arogat de la bun început libertăți extinse, care au pus între paranteze corporatismul confortabil din FRF: s-a pus pe el însuși, asumat, în centrul noului proiect și a cerut, apăsat, repetat, să fie ascultat când spune ce are de spus și respectat când ia deciziile pe care le are de luat.

Calculat la fiecare mișcare, un fanatic al detaliilor, Mircea Lucescu a omis, pesemne, varianta că lumea anului 2025 va lua în serios faptul că modul său de lucru, uriașa experiență acumulată la toate nivelurile de exprimare sportivă și felul său de a gândi jocul îi permit „aroganța” de a face cum știe el mai bine fără să se justifice la fiecare minut, fără „facă” frumos în jur și fără să-și irosească timpul cu coteriile vesele din fotbalul nostru.

Pentru că își pusese în joc reputația, la vârsta sa, într-un moment de maximă incertitudine, în care Naționala fusese abandonată fără explicații plauzibile chiar de selecționerul care reușise cele mai bune rezultate din ultimii mulți ani, pentru că venise cu sentimentul sincer că face, de fapt, un serviciu public României și că aduce la dispoziția fotbalului nostru tot „know-how”-ul său valoros, pentru că venise să construiască o echipă, nu să cârpească la alibiul unor rezultate, Mircea Lucescu a avut pretenția să fie lăsat să-și facă treaba fără să i se pună la îndoială capacitatea de muncă - ba încă pe motiv de vârstă înaintată! - la primul rezultat. Dar pentru că venise să muncească exact în fotbalul care îl concediase după un 4-0 cu Austria niciunul din argumentele sale nu putea rămâne netaxat...

*

Mircea Lucescu a fost extrem de transparent din primul moment, și tocmai asta îi lasă fără caz pe destuii săi detractorii săi de dinaintea meciului cu Austria. „Am găsit la Națională un grup și l-am luat grupul ca atare, nu sunt adeptul schimbărilor de dragul schimbărilor sau pentru a demonstra ceva anume. Acum, toți trebuie să facem un pas înainte. Le-am spus că trebuie să intre într-o competiție cu ei înșiși, cu colegii de club, cu adversarii, cu criticii - toate fac parte din educație. Apoi, le-am spus: trebuie să accepte că cine e mai bun joacă”, îmi povestea Mircea Lucescu în decembrie 2024, la câteva luni după ce preluase proiectul Naționalei.

Și tot el puncta: „Jucătorii sunt ochi și urechi la exemplele pe care le dau. Că sunt critici, că sunt sfaturi, că sunt atenționări, că sunt laude, trebuie să ia ca atare ce le spun, e dreptul meu, după tot ce am în spate la vârsta mea. Am și scos pedepsele, nu am nevoie de ele. Dacă eu nu am capacitatea să-i conving... De ei depinde! Treaba mea e să le spun ce trebuie să facă, de aici încolo e capacitatea lor de a înțelege, de a se adapta, de a intra într-o competiție net superioară celei pe care au avut-o până în momentul de față, unde trebuie să demonstreze că sunt mai buni decât cei pe care azi toată lumea îi laudă”.

*

„Chiar nu ați înțeles despre ce e vorba?”, a fost reacția, exasperată, a lui Mircea Lucescu în timpul conferinței de presă de după victoria cu Austria. A recapitulat, apoi, meticulos, ceea ce deja explicase în mai multe rânduri: cum vede el dinamica echipei naționale, cum vede relația cu jucătorii, motivațiile care l-au adus pe banca naționalei României...

Văzută din afară, fără întreg contextul, exasperarea selecționerului poate să treacă drept iritare excesivă. Sigur, nimeni și nimic nu-ți poate garanta - mai ales în ziua și în România de azi - că ideile tale vor fi înțelese și că bunele tale intenții vor fi respectate, că eforturile tale vor fi apreciate. Multă vreme un răsfățat al presei, Mircea Lucescu a intrat devreme în colimator de data aceasta. Uzura jocului și a rezultatelor s-a simțit imediat, mai cu seamă după 2-2-ul din Cipru, tensiunea s-a acumulat după înfrângerea din amicalul cu Canada, culminând cu atmosfera apăsătoare de la ultima acțiune a „tricolorilor”. N-au fost puțini între cei 40.000 de oameni de pe „Arena Națională” și între cei care au urmărit meciul la televizor care și-ar fi dorit ca meciul cu Austria să fie capăt de linie pentru Mircea Lucescu la Națională doar ca să li se confirme lor prejudecățile despre selecționer.

*

Cu o bună lectură nu doar a adversarului din teren, ci și a „temperaturii” din jurul meciului, Mircea Lucescu a făcut o mutare de maestru: a personalizat duelul cu Austria, nu doar prin trimiterile la finalul precedentului său mandat pe banca Naționalei, ci și prin deciziile sale, tehnice și nu numai - vezi banderola acordată, la pachet cu titularizarea, lui Ianis Hagi. În condițiile în care meciul capital pentru România rămânea oricum deplasarea cu Bosnia - Herțegovina, miza întâlnirii cu Austria a devenit mai ales una personală. „Meciul cu Austria e un meci de orgoliu național”, a personalizat și mai mult întâlnirea Mircea Lucescu, în vestiar.

Dar meciul cu Austria era, în bună măsură, un meci de orgoliu personal. Selecționerul avea oricum nevoie de un punct de cotitură în proiectul său de reconstrucție a echipei. Cum îi lipseau jucători de bază pe toate liniile - masa din sala conferinței de presă era „personalizată” cu o îmbrățișare între trei dintre marii absenți de duminică: Nicu Stanciu, Radu Drăgușin și Răzvan Marin - Mircea Lucescu a jucat pe terenul pe care-l se simte cel mai bine, cel al luării de decizii și al asumării de riscuri. Așa a apărut Ionuț Radu în poartă, așa a apărut Chipciu în banda stângă a apărării, rămasă complet descoperită, așa a apărut la mijloc Dragomir, în premieră titular într-un meci oficial, așa a apărut Ianis Hagi căpitan. Pentru că - de-acum era limpede - vorbise în van un an de zile, Mircea Lucescu știa că are nevoie de o demonstrație de forță, iar meciul cu Austria era cadrul perfect: avea și adversitate în jur, avea și o echipă cu nume în față, avea și probleme de lot, avea și presiunea unui meci convingător.

*

În fața unui antrenor de mare calibru, Ralf Rangnick, experimentatul selecționer român a susținut un veritabil masterclass: o anticipare a jocului cum rar se vede atât de limpede, o alegere a rolurilor cum nu se poate mai inspirată, un montaj psihic al echipei demnă de paginile unui manual, o infuzie permanentă de inspirație de pe bancă - inclusiv la faza golului, Mircea Lucescu a fost cel care a insistat ca Ianis să joace în bandă cu Man în locul unei centrări. Până și ghinionul proverbial s-a lăsat înduplecat de ambiția teribilă a lui „Il Luce”, căci, după bara lui Mihăilă și ratarea mare a lui Rațiu, golul a venit în ultima secundă a meciului!

Din 2000 încoace, când a câștigat, la Euro, cu Anglia, ca să se califice în „sferturile” cu Italia - ultimul dans al lui Gică Hagi pe marea arenă a fotbalului - România a învins extrem de rar naționale de elită din Europa. Reperul generației lui Adi Mutu și Cristi Chivu rămâne victoria de la Constanța cu Olanda, din 2007. Din 2019 încoace, de pe vremea când tinerii Ianis Hagi, Dennis Man și compania se băteau de la egal la egal cu marile forțe continentale la nivel U21, noua Națională mare, la care au debutat tinerii semifinaliști din Italia și San Marino, n-a mai trecut decât de nume ca Austria și Norvegia în 2020, Elveția în 2023 și Ucraina în 2024. Noua victorie cu Austria vine să populeze acest peisaj extrem de rarefiat. Dar ea e importantă nu atât din rațiuni de clasament, cât pentru impecabila demonstrație personală pe care Mircea Lucescu a reușit-o cu acest prilej.

*

„Victoria asta e în primul rând a mea, pentru că am pregătit meciul așa cum trebuie. Și, pe urmă, e victoria jucătorilor împreună cu mine. Nimic nu e întâmplător pe teren. Totul vine în urma unei gândiri foarte serioase”. Iritat cum părea înainte de meci, Mircea Lucescu riscă să pară infatuat după fluierul de final. Dar victoria cu Austria este în mod limpede a lui Lucescu, cu atât mai mult cu cât a preluat asupra sa, din start, toată presiunea. E importantă și pentru că în spatele său este o întreagă filosofie de lucru, de unde speranța că poate fi replicată. Lucescu însuși recunoștea, după meci, că regretă că nu a făcut mai repede anumite schimbări pe care pregătirea întâlnirii cu Austria i le-a impus. O speranță în plus pentru meciul decisiv din Bosnia - Herțegovina, pe care trebuie să îl câștigăm.

„Am spus că meciul nu mă interesează pentru calificare, ci pentru că era un meci de orgoliu național. <<Față de tot raportul pe care l-am avut cu Austria în ultimul timp, voi trebuie să demonstrați pe teren că sunteți mai buni, că nu suntem la coada Europei>>. Și aspectul economic, și cel politic, și social sunt foarte importante. N-am văzut niciodată echipa națională să joace cu avântul cu care au jucat ei. Îi felicit că au demonstrat că pot să joace la cel mai înalt nivel atunci când știu ce au de făcut pe teren”, a „dat” Mircea Lucescu vin vestiar.

*

Dar pentru ca demonstrația să fie completă, Mircea Lucescu și-a continuat masterclass-ul la conferința de presă. „Am demonstrat că românii pot să joace un astfel de joc, cu agresivitate la balon, cu o comunicare extraordinară între ei. Am dominat o echipă foarte puternică, câștigul cel mai important al serii nu este scorul, ci maniera în care am jucat. Altădată pierdeam toate duelurile la minge, de data asta am câștigat 60% la 40%. Sub acest nivel nu avem nevoie să cedăm. Asta trebuie să înțeleagă tot fotbalul românesc. Jucătorii noi au adus un entuziasm extraordinar la echipă, și la antrenamente, și la discuțiile cu ei. Cei care se întorc după accidentări trebuie să accepte concurența, pentru că ea îi ține treji și performanți. Sunt foarte mulțumit de exemplul pe care cei de azi îl dau și celorlalți, ca atunci când revin să revină la același nivel”.

În fine, selecționerul a profitat de victorie ca să-și întărească viziunea. „Eu sunt antrenor, eu decid cine joacă și cine nu. Nu o să pun în teren un jucător doar pentru că are 70 de meciuri la echipa națională. Sunt pentru meritocrație, pentru nimic altceva. Cel mai greu lucru în viață este să iei decizii, pentru asta trebuie să găsești argumente, să ai convingerea că ai tu dreptate, că nu primează o chestie emoțională sau de altă natură. Victoriile astea nu le obții din antrenamente, ci din mintea lor. Le-am și spus: <<Eu nu am nevoie de picioarele voastre, ele v-au adus unde sunteți acum. Eu am nevoie de mintea voastră. Dacă mintea voastră e în regulă, putem bate pe oricine. Eu nu sunt acolo ca să pun 11 jucători pe tablă. Am 80 de ani, nu am niciun al interes decât succesul. Din asta trăiesc. Nu am succes, mă îmbolnăvesc, mor!”.

*

La 80 de ani, „boșorogul” din comment-urile social media și inadaptatul din analizele răutăcioase ale specialiștilor a repurtat unul dintre succesele vieții sale, într-un meci în care riscul era, oricum ai lua-o, infinit mai mare decât miza celor 3 puncte. Peste unul, două, trei sau, să sperăm, peste 10-15 meciuri, Mircea Lucescu se va retrage, inevitabil, de la Națională. Esențial e să rămânem cu lecțiile valoroase ale prezenței sale pe banca „tricolorilor”. Pentru că noul său mandat de selecționer, la patru decenii distanță de primul, ne pune în fața unei oglinzi: dacă cumva nu ne plac bătrânii pentru că n-avem niciun chef să (mai) învățăm?!